Printre rafturile prafuite - NU PLÂNGE SUB CLAR DE LUNA

Când mama ei vitregă, care îi făcea viaţa un calvar, o trimite în vacanţă într-o tabără de reeducare, fata îşi plânge soarta. Dar… iată că lucrurile devin interesante odată cu apariţia lui Austin Bridges, fiu de vedetă rock. Deşi acesta îi destăinuie marele său secret – şi anume acela că face parte dintr-o familie de vârcolaci – Shelby nu o ia la fugă îngrozită, din contră… se apropie tot mai mult de băiatul care avea mare nevoie de ajutor. Împreună descoperă ce înseamnă adevărata prietenie, iubirea şi încrederea.

Şi poate – ne mărturiseşte Shelby –, dacă eşti suficient de norocoasă ca să ai pe cineva care ţine cu adevărat la tine, cineva în care să ai încredere, cineva care să-ţi aducă aminte că trebuie să crezi în tine, poţi să supravieţuieşti oricărei încercări ― unei familii de nebuni, unei păduri interzise sau chiar celei mai groaznice tabere militare dintr-un deşert.

E posibil ca lumina lunii să aibă puteri speciale, dar iubirea este de fapt adevărata magie în lume.

Doar iubirea.

 

O carte fermecătoare, pe care o citeşti cu plăcere şi îţi pare rău când ai terminat-o. Oricum, fanii poveştilor de dragoste cu eroi paranormali i-au cerut lui Heather Davis să scrie continuarea romanului. Deci… să aşteptăm!

 Voi ce parere aveti?

Un fragment in exclusivitate dupa continuare! 

NU PLÂNGE SUB CLAR DE LUNĂ
de Heather Davis

Traducere din limba engleză şi note de Carmen Botoşaru

Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric. Uneori, lucrul pe care-mi plăcea cel mai mult să-l fac era să stau în cadă, cu toate luminile stinse. Fără lumânări. Fără muzică. Doar zgomotul

apei picurând din robinet. Atât de liniştitor!
Stând printre copaci, mă simţeam la fel. Puteam să privesc focul de tabără, de-abia auzind melodiile îngrozitoare care erau cântate în jurul lui, şi pur şi simplu să stau singură în întuneric. Cel puţin, pentru scurtă vreme. În timpul celui de-al doilea refren din cântecul „YMCA”, despre care eram aproape sigură că nu fusese scris ca să fie interpretat la chitară, am simţit o mână pe umăr. Am sărit la o jumătate de metru şi aproape că am ţipat. Austin.
― Mulţumesc foarte mult, am zis, lovindu-l uşor pe braţ pentru că mă speriase.
― Şi mie-mi face plăcere să te văd, a spus el.
Mi-am ridicat fermoarul hanoracului, simţind deodată aerul rece al serii.
Austin a zâmbit.
― Întunericul te face să te simţi bine, nu-i aşa?
― Se presupune că ar fi trebuit să te afli acolo, lângă focul de tabără, nu?
― Şi tu la fel, mi-a replicat, ridicând uşor din umeri.
M-am întors şi m-am sprijinit cu spatele de trunchiul unui copac. Încercam să-i transmit un mesaj prin limbajul trupului, ceva de genul „acum, pleacă!”, dar, în mod stupid, am continuat să vorbesc.
― Îţi mulţumesc încă o dată că ai ajutat-o pe Ariel.
Mi-a zâmbit.
― N-avea nevoie de nimic altceva decât de puţină încurajare.
― Eşti bun la escaladat zidurile. Cum de-ai ajuns la ea aşa de repede?
― Sunt mai degrabă agil, mi-a răspuns, pe jumătate zâmbind. Oricum, a continuat el, mulţumesc pentru că mi-ai apărat onoarea, atâta câtă mai e, faţă de Charles. Am văzut că te hărţuia. Presupun că era ceva în legătură cu mine.
― Mda.
Mi-am amintit ceea ce-mi spusese Charles. Nu voiam să cred asemenea zvonuri stupide, dar o parte din mine se întreba ce i se întâmplase oare lui Jillian Montrose. Aş fi vrut să-l întreb pe Austin despre ea, dar nu voiam ca el să aibă impresia că eram genul de persoană care crede tot ce spun oamenii sau tot ce citeşti în revistele de scandal.
― Mi-am dat seama că eşti o persoană de încredere, Shelby. Apreciez faptul că m-ai ajutat să-mi ţin familia departe de lumina reflectoarelor.
― Sigur. Nu i-aş fi spus nimic individului, am zis.
― Mulţumesc.
Am stat acolo un moment fără ca nici unul dintre noi să mai spună ceva. Mirosul de zahăr caramelizat aproape că se materializa, sclipitor, în aerul din jurul nostru.
Într-un târziu, Austin a spus:
― Shelby, ai fost foarte drăguţă şi îmi dau seama că, poate, o să ţi se cam pară o îndrăzneală din partea mea, dar am nevoie de ajutorul tău.
Am mormăit ceva. Asta era, deci. Motivul adevărat pentru care Austin dăduse de mine în întuneric. Iar cel mai rău era faptul că deja voiam să-l ajut, fără ca măcar să ştiu ce avea să-mi ceară. M-am uitat la el iscoditor.
― Cu ce vrei să te-ajut?
― Serul meu. Am nevoie de el. Şi nu pot să-l iau singur.
Am rămas cu gura căscată.
― Vrei să te ajut să furi drogurile care ţi-au fost confiscate? Grozav! Chiar că e grozav!
― Nu-i chiar aşa. Ochii i s-au întunecat. E vital să-mi iau înapoi medicamentele. Trebuie să le iau înainte de… ei bine, să zicem că trebuie să le iau cât mai repede cu putinţă. Efectul dozei pe care am luat-o când eram pe autostradă, când veneam către tabără, se apropie de sfârşit. Simt asta. Mai întâi o să mi se facă rău, iar după ce nu o să mai acţioneze deloc asupra mea, o să fiu terminat!
― Îmi ceri să te ajut să furi. Asta ar însemna un bilet de călătorie doar pentru dus către tabăra aia nenorocită din deşert, pe care mama mea vitregă a ales-o pentru mine. Nu pot să mă duc acolo! Locul ăsta e şi-aşa suficient de rău.
― Ştiu că e riscant.
S-a apropiat de mine cu un pas.
Stăteam acum unul lângă altul, şi mai că mi-am simţit genunchii tremurând. Simţeam mirosul pielii lui, izul de săpun după un duş proaspăt, şi persistenţa aromei dulcegi de marshmallow ― care, când era vorba de un tip, era cel mai delicios miros din lume. Oare era greşit să-mi doresc să mă sărute un tip atrăgător dependent de droguri?
― Nu-mi stă în fire să cer ajutorul, Shelby. Sunt obişnuit să mă bazez doar pe mine. Îmi este al dracului de greu să-ţi cer ceva. Dar am ajuns într-o situaţie disperată. Şi-a trecut limba peste buza de jos: Te rog, ai putea să…
― Stai! am murmurat, urmărindu-i mişcarea limbii. Cunosc partea asta. Este cea în care pornesc aspersoarele, am spus.
― Poftim? Ce vrei să spui?
Ups! M-am scuturat ca să alung amintirea asta.
― Mmm… nimic. Uite, există oameni mai buni pe care te poţi baza. Serios! Sunt ultima persoană de încredere din universu’ ăsta… întreabă-l şi pe tata!
Austin s-a încruntat.
― Întotdeauna crezi ce spun alţii despre tine?
M-am încruntat şi eu.
― Bine, dar chiar dacă tu ai încredere în mine, nu pot să te ajut să furi ceva. Nu pot să încalc regulile. Serios!
― N-ai respectat regulile niciodată până acum, nu-i aşa? m-a întrebat, privindu-mă cu intensitate. Stai aici, în întuneric. Ai alergat după mine în pădure. Ai riscat, ca să mă ajuţi. Nimeni niciodată n-a mai făcut asta pentru mine. Probabil că eşti singura persoană din afurisitul ăsta de loc căreia îi pasă dacă trăiesc sau mor.
― Dacă trăieşti sau mori? Mi-am încrucişat mâinile la piept: Bine, hai să spunem lucrurilor pe nume. Despre ce e vorba, astfel încât eşti gata să rişti totul ca să le iei înapoi?
Austin a schiţat un zâmbet.
― Ţi-am spus. Sunt medicamente. E adevărul gol-goluţ.
― Dacă sunt medicamente, în tabără trebuia să se ştie despre asta, Austin. Trebuia să treci toate astea pe formularul medical.
― Graham, noul impresar al trupei, a completat formularul. Nu ştie lucrurile importante despre familia mea.
Am dat din cap.
― Nu te înţeleg. Vrei să te bazezi pe mine, dar tot nu-mi spui adevărul? Nu se poate să ai şi una, şi alta.
― Dacă-ţi spun, trebuie să-mi dai cuvântul de onoare că n-o să mai spui nimănui!
― Bine. Acum mă sperii. După cum vorbeşti, parc-ar fi cel mai ciudat secret posibil.
Gura i s-a crispat şi şi-a muşcat buza de jos.
― Adevărul este că, a spus el, din nefericire, sunt bolnav.
― Eşti bolnav?
Era imposibil să nu strâmb din nas, ceea ce la mine reprezenta un indiciu că îi judecam pe ceilalţi.
― Ce boală ai? l-am întrebat, pregătindu-mă mental să fiu tratată cu dispreţ.
― Îmi vine foarte greu să-ţi spun, mi-a răspuns.
― Te aştepţi să scoţi cu mâna mea din foc cărbunii încinşi, dar tu nu îmi spui adevărul?
Ochii lui Austin sclipeau aurii în lumina slabă, în timp ce îmi cercetau chipul. Părea îngrijorat, încordat, iar asta m-a dezorientat.
― Mmm… deci? am spus, pierzându-mi calmul din voce.
Austin a privit în altă parte, către focul de tabără, după care s-a întors spre mine şi a zis:
― Shelby, eu sunt licantrop. Cum se mai spune, vârcolac. Toată familia mea este.
Jur că urechile au început să-mi ţiuie.
― La dracu’! Mi s-a părut că ai spus că eşti vârcolac. Ce naiba se întâmplă cu urechile mele?
Austin nu zâmbea.
― Nu mă aştept să mă crezi din prima clipă, a spus.
― Poftim? l-am privit eu uimită. Vorbeşti serios? Băiete, n-ai cum să fii vârcolac! Creaturile astea-s inventate, cu siguranţă, fraiere! Vreau să spun… cu excepţia filmului în care un bărbat-lup era îndrăgostit de o vampiriţă. Destul de drăguţ pentru un…
― Shelby, mi-a şoptit el, foarte aproape de ureche. Vorbesc serios.
Când s-a dat înapoi, ochii îi reflectau lumina într-un fel înfiorător de neomenesc.
Brusc, am simţit că mă clatin pe picioare.
― Tu… ăăă… chiar te aştepţi să cred că există asemenea creaturi? Şi că tu eşti una dintre ele?
― Ai grijă, vorbeşti despre familia mea.
Am dat din cap:
― De ce spui asta? Ce ţi s-a-ntâmplat? Am făcut un pas înapoi. Of, am priceput! Glumeşti cu mine, nu-i aşa? Da, ce glumă bună, Austin! Cum de n-am observat până acum ― colţi, blană, urlete sub clar de lună. Ce amuzant!
― Shelby, nu glumesc.
― Atunci, dacă tu chiar te crezi vârcolac, eşti absolut nebun. Nu vreau să fiu rea, dar cred că acum înţeleg de ce te afli în tabăra asta.
Ochii i s-au întunecat.
― Ăsta este adevărul. Nu sunt nebun şi nu mint. Ai încredere-n mine!
Mda… Asta era. Ai încredere-n mine!
Asta spuneau întotdeauna… Ce spusese, cu un an în urmă, regele balului absolvenţilor când avusese nevoie de ajutor să-şi caute smochingul şi fuseserăm prinşi în vestiar? Ai încredere-n mine? Mda, desigur. Nu-mi puteam permite să mai am încredere în nimeni. Dumnezeule, chiar n-aveam cum să mai capăt încredere în nimeni.
― Trebuie să plec, am spus, simţindu-mă de parcă cineva îmi aruncase apă rece pe faţă.
Austin m-a prins de braţ.
― Crede-mă, Shelby. De ce te-aş minţi în legătură cu asta? a spus cu o voce ca de oţel.
― Tu să-mi spui de ce!
Mi-am smucit braţul şi m-am întors la focul de tabără, simţindu-mă cumplit de tulburată. Cel mai sexy tip din tabără era un mare mincinos. Şi nici măcar nu-mi arăta destul respect ca să-mi spună şi el o minciună mai bună.
M-am aşezat lângă Ariel şi Price şi am început să mormăi în felul meu refrenul melodiei „Ea va veni pe la poalele munţilor”.
Austin nu s-a mai întors la focul de tabără. Poate că încerca să-şi ia înapoi aşa-zisele medicamente sau poate că plecase să urle cu haita lui de lupi. Precis! Bun, deci… asta e, Austin. Mi-am spus în sinea mea că nu îmi pasă. N-aveam să mă mai minunez.
Mi-am luat beţigaşul de la Ariel şi, după ce am mâncat câteva marshmallow-uri mari şi dulci, aproape că am uitat de Austin şi de mărturisirea lui fantezistă. Aproape.

sursa: Blog Leda Books, Shauki'sBooks